“I-am scos inima cu o furcă”

E ceață cât vezi cu ochii iar noi ne deplasăm pe un drum pustiu ce străbate întinderile de verdeață. Linia neagră de smoală care alunecă până în depărtare ne sugerează că drumul a fost reparat recent. Pe măsură ce înaintăm zărim pământul aerisit pentru sezonul de plantare și suntem survolați de ciorile care caută semințe de furat.

Trecem pe lângă canalele de irigații în formă de V, cu pereții invadați de buruieni, borcane goale de iaurt, șervețele folosite, conserve ruginite și PET-uri de bere.

Imediat ce intrăm pe acest drum neasfaltat din județul Dolj, vedem o întindere largă de pășuni, unde rătăcesc câteva oi îmbrăcate în lâna groasă de iarnă, păzite de câini negri piperniciți. Lăsăm un turn din beton părăsit în spate și ajungem la o stână de capre cu acoperiș verde de prelată, dosit cu ramuri. În față este o căsuță din lemn, îngrămădită cu stive de fân, lângă care un ciobănesc alb murdar doarme cu un lanț larg în jurul gâtului.

Stana e goală, caprele sunt pe camp la pășunat.

În spatele colibei, găinile umblă libere pe lângă doi căței negri care s-au luat la trântă. De sus îi privește un cocoș mândru care defilează pe un gard ruginit de sârmă. Tabloul e completat de câțiva pui de rață care plutesc pe apa de ploaie strânsă într-un cauciuc vechi.

În mijlocul lor, ciobanul Mircea Mitrică, în vârstă de 63 de ani, stă așezat pe o bancă din lemn, cu o căciulă groasă pe cap și o jachetă uzată cu fermoar. Vocea lui este afectată, iar amintirile îi sunt uneori confuze, însă convingerea lui rămâne puternică, în timp ce ne povestește cum și de ce a ajuns să scoată inima din cadavrul vecinului său.

Într-o seară nefastă a anului 2003, Petre Toma, pensionar, mergea cu căruța prin satul Marotinu de Sus. Bărbatul de 76 de ani era atât de băut, spune ciobanul Mitrică, încât a picat din căruță. Calul l-a călcat pe piept și pe cap, omorându-l.

Familia lui Toma l-a îngropat pe acesta în cimitirul local, la marginea satului. Câteva săptămâni mai târziu, nepotul mortului, Gheorghe Marinescu, l-a chemat pe Mitrică să îi facă cunoștință cu socrul său și să servească niște țuică alături de ei.

Însă seara nu urma să fie una de priveghi. Marinescu i-a arătat-o lui Mitrică pe soția lui grav bolnavă, dintr-o cauză necunoscută.

„Ea vorbea singură: Uite-l! E călare pe mine! Mă mănâncă! Mă omoară! Când am venit am găsit fata în pat, o topise. Îi luase picioarele fetii, și de-aia ne-am dus de l-am dezgropat pe moroi și i-am luat inima”, spune Mitrică. Slăbise foarte mult, dar nu suferea de nicio boală, adăugă ciobanul „ Avea două fete și ar fi fost păcat ca mama lor să moară așa tânără.”

În seara aceea, Marinescu a chemat încă trei oameni acasă. Toți șase au vorbit și au băut până la miezul nopții, când au convenit asupra unui diagnostic: un spirit neliniștit din viața de apoi - cunoscut ca moroi - posedase femeia și avea să stoarcă viața din ea picătură cu picătură.

Când oamenii mor, se pot transforma în moroi”, spune Mitrică. „Ne-am dat seama că Toma Petre s-a transformat în moroi pentru că o atacase pe fată și îi sugea sângele. A trebuit să facem ceva, ori ar fi murit repede”.

Dar oamenii nu au chemat preotul satului să încerce un ritual de exorcism. „Dacă preotul ar fi știut, ar fi trebuit să spună la autorități și să ia o aprobare”, spune Mitrică, ce susține că acest demers includea o aprobare din partea bisericii însăși și a guvernului. „Dar până la sosirea permisului, fata ar fi putut să moară. Sau poate preotul ar fi spus nu, sau primăria și poliția ar fi spus că nu sunt de acord.”

Mitrică era convins că doar el știe tratamentul corect.

„Am spus să mergem la cimitir. Am mers la miezul nopții. Eu merg la orice oră din noapte la cimitir și nu îmi e frică.” Se oprește și spune și mai hotărât: „Nu mi-e frică.”

Pe o câmpie de la marginea satului se află cimitirul înconjurat de ziduri de beton ciobite sau sparte de-a binelea. Drept urmare, celor șase le-a fost ușor să pătrundă aici pe timp de noapte.

Unele morminte nu au nicio inscripție, iar în fața lor sunt înfipte în pământ cruci de lemn menite să țină locul pietrelor de mormânt până când familiile morților își permit să le înlocuiască.

„La 12 noaptea l-am dezgropat”, spune Mitrică. „În cinci minute s-a schimbat la față, era roșu, barba începuse să-i crească. Am găsit sânge proaspăt pe partea stângă, în colțu’ gurii. Când l-am tăiat, înăuntru avea baltă de sânge. Sânge proaspăt, neînchegat. L-am tăiat cu furca pe piept și i-am luat inima. Îi desfaci coastele ca să poți să-i iei inima, că altfel nu ai cum.”

Mitrică a pus inima „într-o pungă de plastic de 1 leu” și susține că apoi a pus corpul în sicriu și a acoperit rămășițele cu pământ. Dar unii săteni cu care am vorbit susțin că Mitrica și gașca lui nu au pus înapoi cadavrul cu grijă.

Un ritual local spune că oamenii ar trebui să pună inima moroiului la o răscruce de drumuri, pentru că acesta este un loc în care lumile celor vii și morți se întâlnesc sau se ciocnesc.

Într-un astfel de loc sperau să rupă blestemul moroiului asupra femeii. La o răscruce, bărbații au făcut un foc de tabără, iar Mitrica a înfipt inima în furcă și a pârlit-o.

Întorcându-se în sat, au făcut un al doilea foc în curtea casei victimei.

„Am dus inima la o răscruce, am făcut focul și înfipt-o în furcă, am venit acasă, am făcut focul în bătătură pe tablă, am făcut-o scrum, am pisat-o și am făcut ceai și i-am dat fetii să bea.”

Fiecare dintre cei șase bărbați s-a întors apoi acasă.

A doua zi, tânăra victimă s-a dus acasă la Mitrică. Putea să meargă și să vorbească liber și l-a invitat acasă la ea mănânce, să bea și să sărbătorească recuperarea ei bruscă.

„Fata și-a revenit”, spune Mitrică.

Însă poliția a descoperit ce s-a întâmplat și a examinat rămășițele, constatând că cutia toracică a fost spartă și inima furată.

Mitrică se temea, așa că a fugit în pădure și s-a ascuns în stână.

În cele din urmă, polițiștii l-au prins pe Mitrică. Toți cei șase bărbați care au profanat mormântul și au măcelărit cadavrul au fost condamnați la șase luni de închisoare cu suspendare. Nici unul dintre ei nu a petrecut o zi în închisoare. În schimb, au fost nevoiți să plătească în total 900 de euro pentru daune familiei mortului și autorităților satului.

„Am făcut o faptă bună”, spune Mitrică. „Am salvat o viață. Toma Petre ar fi mâncat femeia. Fata a înviat după ce a luat din inima moroiului.”

Sătenii din Marotinu de Sus susțin că, între 1970 și 1990, adesea s-au temut că atunci când un sătean a murit, un moroi avea să îi posede pe cei vii.

Se întâmpla des ca oamenii să dezgroape trupurile morților și să le taie organele pentru a salva un consătean. Însă din 2004, nu a mai existat niciun caz public.

„Acuma a ieșit altă modă”, spune Mitrică, „se ia o andrea, se bagă în inimă și atunci e sigur că nu se mai face moroi. Sau, în cel mai rău caz, se bagă o bucățică de fier sub limbă, în gură. Și îi zici așa: după ce termini fierul de mâncat, atunci să mă mănânci și pe mine!”

Este ușor să conduci prin partea rurală a Doljului. Drumurile sunt drepte, iar într-o după-amiază de noiembrie, când am filmat noi, nu era trafic aproape deloc. Satele sunt pline de case cu un etaj datând din prima jumătate a secolului, cu o arhitectură clasică. Sunt un fel de miniaturi ale conacelor aristocratice, însă vopseaua lor este jumulită, iar gardurile de beton sunt dărâmate.

Pe unele clădiri acoperișul este căzut și locul este complet abandonat. Am trecut printr-un sat unde nu am văzut pe nimeni pe drum, cu excepția unei bătrâne cu o basma neagră care mergea șchiopătând pe marginea drumului, vorbind singură.

Ne continuăm drumul către un sat mai mare și vedem două femei solide de cam cincizeci de ani care făceau autostopul îmbrăcate în halate de baie. Mai încolo găsim un magazin la parterul unui bloc nou cu două etaje, cu o singură ușă și fără semn. În față, o adolescentă călărește pe un cal fară șa, butonând telefonul.

Printr-o mică vale pătrundem în satul Bulzești, cunoscut ca fiind plin de povești. Aici există o legendă care spune că, acum două sute de ani, o parte a satului numită Gura Racului era posedată de un demon cunoscut sub numele de Strigoi. Pentru a scăpa de blestem, locuitorii și-ar fi dărâmat casele și s-ar fi mutat de altă parte a dealului.

Miturile sunt vagi în România, iar monștrii au mai multe nume și trăsături comune. Pentru mulți, strigoii sunt cei care se plimbă noaptea, fiind în același timp zombi și vampiri. În schimb, moroii sunt creaturi care rămân în sicrie după moarte, dar îi infectează pe cei vii cu spiritul lor. Unele scrieri populare susțin că moroii au murit în împrejurări tragice – de exemplu, copiii care nu au fost niciodată botezați, au murit sufocați în fașă sau înecați în albia pentru porci. Acești copii morți își bântuie părinții, șezând noaptea pe pieptul lor și împiedicându-i să respire.

Totuși, nu există niciun consens cu privire la ceea ce este de fapt un moroi sau un strigoi, pentru că România este o țară mare cu o puternică cultură orală, unde a existat foarte puțină comunicare între extremități geografice, între județe învecinate sau chiar între sate aflate pe aceeași porțiune de drum.

Bogdan Halic este doctor în istorie și specialist în epoca medievală și predă la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) din București. Lectorul de 55 de ani vorbește deschis despre problemele de detectare a originii miturilor în România.

Între degetul său mare și arătător, el descrie un spațiu de doar doi centimetri.

„Între secolele XIII și XIV”, spune el, uitându-se la mâna lui, ”acesta este volumul istoriei scrise în România”

Nimeni nu știe de unde și când au apărut astfel de mituri, pentru că nimeni nu a fost acolo pentru a consemna aceste lucruri. Numai la sfârșitul secolului al XIX-lea a apărut interesul pentru folclor, dar acest demers a fost descurajat în 43 de ani de comunism și a fost reluat doar în anii ‘90.

„Mitologiile și ritualurile sunt diferite de la un sat la altul”, spune Halic. „Strigoii au fost menționați în secolul al XV-lea, așa că au existat încă din perioada medievală târzie. Oamenii se pot naște cu o predispoziție de a deveni strigoi și, prin urmare, sătenii iau măsuri de precauție: îi îngroapă într-un mod special, cum ar fi cu ramuri deasupra corpului, astfel încât să nu poată scăpa sau, în cazuri extreme, le înțeapă inima sau o scot afară.”

Gura Racului nu are niciun indicator rutier, dar este pe Google Maps. Pe telefoanele noastre, punctul albastru intermitent apare sub numele locației. Găsim un singur rezident aici - un bărbat în vârsta de șaizeci de ani, cu bască și baston. De la el aflăm că suntem încă în Bulzești, iar satul pe care noi îl căutăm, care numără în jur de 15 case, se află la doi kilometri distanță.

Satul-fantomă a păcălit Google.

În fața caselor aliniate este o livadă de meri, în care pasc câteva vaci. În spatele lor se află un canal secat și un pod, de pe care un bărbat de vreo șaptezeci de ani își supraveghează cireada.

Numele lui este Marin, iar zâmbetul său dezvăluie un dinte de aur în partea dreaptă a gurii.

Îl întrebăm pe Marin: „Este acest sat Gura Racului?”

„Da”, spune el, „dar de fapt satul e cunoscut ca Nătărăi”.

„Credeți în moroi?” îl întrebăm pe văcar, care ne răspunde râzând:

„Nu cred în nimic.”

Însă Marin începe să ne povestească despre cum se manifestă mitul moroilor în satul Nătărăi.

Cel mai important lucru pentru oricine din sat este pământul, iar vecinii se ceartă adesea cu privire la granița dintre terenuri. Atunci când nu își rezolvă disputa, vecinii se blestemă unul pe celălalt. Dacă asta nu dă rezultate, ajung la tribunal. Însă chiar în fața instanței, adevărul devine relativ la nevoile fiecăruia. Nu toate faptele sunt consemnate, nu toate parcelele sunt corect cartografiate. Prin urmare, în fața unui magistrat, reclamanții mint adesea.

Un fermier cinstit poate pierde în fața unuia care a mințit la tribunal. Dacă fermierul onest moare, rivalul său mincinos va deveni posedat de spiritul omului mort pe care l-a nedreptățit.

Prin urmare, legenda moroilor a devenit astăzi un blestem care îi bântuie pe cei vii dacă mint în fața unui judecător.

Rezolvarea problemei este similară cu tehnicile folosite în comunitatea din Marotinu de Sus, la 60 de kilometri distanță.

„Mergeau și îi scoteau din pământ, le scoteau ficatul și inima, le frigeau și le dădeau oamenilor bolnavi”, spune Marin. „Apoi, ardeau trupul omului mort”.

Îl întrebăm pe văcar dacă cunoaște mai multe despre moroii sau strigoii din Gura Racului și despre faptul că satul ar fi fost strămutat din cauza unei bântuiri. El spune că lucrurile au stat altfel: deoarece oamenii din satul învecinat, Dobrețu, au vrut mai mult teren pentru casele copiilor, au construit pe parcela care a devenit mai târziu Gura Racului.

Însă când cerem mai multe dovezi despre ceea ce spune, el adaugă: „Nu se știu prea multe. Bătrânii care știu nu mai sunt”.

Încercăm să găsim pe cineva mai bătrân decât Marin. Lângă o adunătură micuță de capre și găini îl găsim pe Golică Papușă, în vârstă de 80 de ani, care are doi dinți lipsă în față și locuiește singur cu animalele sale.

Golică nu a înjunghiat niciodată un cadavru în inimă, dar spune că uciderea moroilor în sat nu era doar o tradiție, ci și o afacere.

„Am avut de-a face cu un d-ăsta de tăia morții ”, spune Golică. „Era cu trei sau patru ani mai mare decât mine. El mi-a spus că a dezgropat cadavrele, le-a înfipt țepușe în inimă și a primit bani pentru asta”.

Bulzești este un tărâm al ficțiunii.

În secolul XX, aici s-a născut poetul român Marin Sorescu, iar sătenii sunt mândri de moștenirea pe care acesta a lăsat-o. Există povestiri conform cărora locuitorii nu ies niciodată noaptea, de teama de a întâlni moroi. Sorescu scrie în poemul „Dumneata” cum casele din Bulzești se construiau la o distanță foarte mare, astfel încât noaptea moroiul să aibă loc să se plimbe în sus și jos pe deal, fără a deranja sătenii. Golică spune că acest lucru nu este un mit. Este adevărat, dar, în același timp, nu este.

Așa că ne spune o poveste în care el se afla într-o biserică de pe partea cealaltă a dealului, cu un preot din județul vecin, Vâlcea. Era la asfințit. S-au așezat pe pridvorul bisericii.

Le era teamă de ceea ce urma să se întâmple odată cu venirea nopții „Am adunat toate crucile vechi de lemn laolaltă”, susține el, „și le-am pus pe foc - și apoi nu au mai venit moroii să ne mănânce”.

Poezia lui Sorescu urmărește un personaj, Grigore, care se întâlnește cu o ființă cu aspect bolnăvicios și cu miros de putreziciune, care i se adresează cu „Dumneata”, despre care crede că este un moroi. Un alt sătean, Coza, îl avertizează că moroii din Bulzești sunt foarte irascibili și impulsivi și îl înspăimântă pe Grigore afirmând: „Când le străşunează cașuneaza din ceva pe câte unul...îl fac Cârpă, treanţă, poţi să ştergi lampa cu el.”

În final, devine clar că Coza își bate joc de Grigore:

„– Am glumit, mă nene, spune Coza, când îl vede aşa galben,

Glumii o ţâră şi eu... ce eşti aşa de... şi-ncepe să-i dea peste fălci,

să-i îndrepte

Gura. ţine-mă de guler... să te-ndrept bine,

Acum cât e caldă poceala... Ia-mă de guler... mă!

- Cu se? zice Grigore, pronunţând strâmb un ce.

Că ioche mânile…

Mâinile îi fluturau fără viaţă, ca nişte mâneci.

În locul lor, la numele Grigore s-a adăugat porecla ăl Moale."

Ieșim din Nătărăi. Începe să se înnopteze ușor pe măsură ce ne îndreptăm înapoi spre autostradă. În față, zărim ceva mișcându-se, două forme nedefinite traversând drumul. Frânăm brusc. Tremurăm și aproape că ne-am lovit cu capul de bord. Doi cerbi tineri se agită pe asfalt și urcă apoi spre o pădure mică, iar noi răsuflăm ușurați cu greu.

Nu există semne sau lumini care să ne ghideze pe drumul de întoarcere. Traseul nostru este iluminat numai de faruri, care expun părțile laterale ale drumurilor acoperite de buruieni împodobite cu PET-uri, ambalaje și resturi.

Additional reporting by Nicoleta Banila.