Din toata aceasta calatorie, pe care oficial o incheiem aici, pentru mine marea surpriza a fost Dobrogea. Dar o Dobroge laturalnica pe care o ocolesc azi chiar si variantele rutelor ocolitoare recomandate de politia rutiera in plin sezon estival. Ceea ce parea o gluma in anii ’90, cand primul val serios de emigranti isi lua zborul strigand in urma „ultimul stinge lumina!”, astazi este o realitate. Ultimul a stins deja lumina. Romania, in zona asta, arata ca o tara parasita, vandalizata si lasata in intuneric.
De la Isaccea ma urmareste dezamagirea de pe fata lui Petrut cand a vazut portul. Se aprinsese cum te aprind amintirile din copilarie si te trezesti ca vorbesti exaltat si cu detalii despre intamplari atat de vechi ca nici tie nu-ti vine sa crezi ca ti le amintesti. Ei bine, tot drumul Petrut mi-a povestit despre o saptamana petrecuta cu unchiul lui pe o draga in port la Isaccea. Unchiul, inginer naval, avusese ceva treaba pe-acolo si-l luase cu el. Se pare ca la vremea aceea Isaccea era un important nod comercial care aduna mastodonti de fier plutitori pe Dunare si marinari afumati prin carciumile portului. Nu stiu cat sunt imagini supradimensionate vazute prin ochi de copil, dar stiu sigur ca, pe vremuri, erau curse de pasageri regulate intre Tulcea si Isaccea si la fel de sigur stiu ca astazi, in port la Isaccea, nu mai este nimic. Stiti ce inseamna nimic? Nimic. Este atat de pustiu si o liniste atat de apasatoare ca-ti vine sa nu fi fost niciodata acolo.
Tot de la Isaccea mi-a ramas in minte un pescar de ocazie care arunca undita intr-o balta murdara, ingalata de ierburi si stufaris din care scotea la fiecare minut cate un pestisor firav si scofalcit ca un cartof degerat. Omu’ arunca cu voie buna si povestea sec, fara amareala, ci pur si simplu ca asa stau lucrurile, ca in ochiul asta de balta in care arunca, pe vremuri trageau vapoare. Dar cine sa mai dragheze aici... Vis-a-vis de noi se profila pe cer fosta fabrica de tutun, arsa de incendii, cu ferestre oarbe ca o cartita, ceva cladiri administrative parasite, niste cai liberi si cativa copii care se jucau printre gunoaie. Cica au fost pe rand aici hotel, discoteca, magazin. Dar au dat toate faliment. Inainte de ’89 aici era activitate serioasa, se prelucrau culturi intregi de tutun, se facea agricultura, era portul... Dupa Revolutie a stat timpul in loc. Si, ca un blestem, nicio afacere n-a mai prins viata. Si, intr-un final au plecat toti.
La Macin am privit muta muntii aia care pareau din cu totul alt film decat Romania. Masivi ca niste cocoase de animale preistorice, cu stanci violete din cauza apusului de soare si cu Dunarea Veche care le taie fata. Acolo am gasit niste locuri fabuloase, cu paduri mustacioase ca-n povesti, cu copaci care purtau urmele inundatiilor din vara, care aratau exact ca urmele costumelor de baie lasate pe pielea arsa de soare si cu niste locuri de pescuit senzationale, unde Petrut a prins un somn tanar cu buze groase si i-a dat drumul. Si, ca sa aveti o imagine completa, la Macin am dormit la singurul hotel din oras si, de altfel din zona, cu 150 de lei camera!!!! O camera ca de tabara, cu trei paturi si geamuri meschine; camera pe care am obtinut-o cu greu, dupa ce omul de la restaurantul comunal de jos, care se ocupa si de hotel, s-a dat greu abordabil. A trebui sa atarnam vreo ora pe-acolo pana s-a hotarat sa ne dea camera. Cica era rezervata. Sanchi!
La Braila a fost SF. Era deja intuneric cand am ajuns si ne plimbam bezmetici prin centrul Brailei, intrebandu-ne unde este centrul. Cautam un hotel, dar totul parea ca se intampla in alta parte; pe pietonala era pustiu si totul inchis. Am dat de un hotel destul de fancy, cu fatada interbelica frumos renovata, iar receptionerul s-a comportat ca si cum i-am fi cerut sa ne vanda droguri, nu sa ne dea o camera. Complice si evaziv. Ne-a facut semn discret sa asteptam, a vorbit la telefon, a zis ca ne duce el undeva, l-am rugat sa ne dea indicatiile ca ne descurcam, s-a impotmolit in cuvinte, apoi a mormait dubios ca mai bine ne duce el; se uita in jur sa nu-l auda cineva, a mai dat cateva telefoane... Noi ne-am retras discret in timp ce vorbea la telefon, apoi am cotit pe stradute intunecoase in pas alert, sperand din tot sufletul ca nu ne-a luat urma...
Era amuzant, dar in acelasi timp era ceva sordid si suspect in atmosfera aia din Braila care te facea sa razi cu jumatate de gura. Nu prea stiam incotro sa ne indreptam, asa ca ne-am bucurat cand am vazut o masina de politie stationata. Ne-am dus la sigur si i-am intrebat unde gasim un hotel. Ne-au dat indicatii ranjind... politicos. Stradutele pe care ne-au indreptata erau intunecate si pline de caini. Noroc ca hotelul era aproape. Desi cu nume pompos, „Paris”, hotelul avea o intrare destul de obscura. Dar inauntru era cald si bine asa ca am intrebat la receptie cat costa o camera, iar raspunsul a venit sub forma de intrebare: „Toata noaptea?”...
In Galati singura afacere care pare sa fie infloritoare este service-ul de hemoroizi si fisuri anale. Bannerele cu oferte speciale la aceste servicii rasar si in cele mai neasteptate colturi ale Galatiului. In rest, te urmareste atmosfera apasatoare de combinat siderurgic. Aici am avut ocazia de-a locui o noapte in Muzeul involuntar al Partidului. Mai precis Hotelul Partidului – „Faleza”. Desi declarat complet renovat, hotelul partidului continua sa-si duca existenta intr-o bucla a timpului. Se pot face lectii de istorie recenta in incinta hotelului: mobilier incremenit Epoca de Aur, scrumiere metalice cu picior, cameriste in uniforme sovietice care o freaca pe holuri la cafea, o receptionera delicioasa care face gaura in scaun de mai bine de 30 de ani, cred, si care ne-a dat camera ca pe-o favoare ceruta de un coleg de partid. In plus, cu greu am reusit sa smulgem de la ea informatii despre internet in incinta hotelului, dar si cand le-am avut... Cica daca nu merge wireless-ul in camera sa iesim pe balcon, sa-l captam si sa-l bagam inauntru. „Daca nu merge nici asa, nu stiu ce sa va zic” ne-a zis.
clar, o pre-dispozitie pt starile astea.
pe cand o calatorie in jurul Romaniei? frumos asa pe la vecini… unguri, ucrainieni, moldoveni, bulgari, sarbi… sa vedem cum suntem noi da prin ochii vecinilor nostrii… ca toti romanii am eu impresia se vad centrul in orice… as fi curios ce impresii au vecinii nostrii despre romani.
O zona parasita nu e tot timpul ceva rau. Asa se reface flora/fauna. Oamenii pleaca, reapar padurile, se regenereaza fauna, se biodegradeaza gunoaiele etc si in cativa ani se poate face turism in “zona salbatica” Dobrogea!
Autorul are talent, e bine scris. Asta e Romania, o tara sinistra. Aproape de fiecare data cand mai aud ceva la stiri despre Romania ma bucur ca am plecat!
Da,un progres evident.O imagine a Romaniei,de fapt,nu neaparat una de langa Marea Neagra.Si atat,sa nu trecem bariera spre disperare
Trist – provincia cu un aer de cartier rau-famat…
hai sa fim seriosi, ca nu e chiar asa! nu zic ca nu e saracie, in toata tara, nu numai in dobrogea, dar chiar sa nu vrei sa vezi si partile frumoase… eu am amintiri si poze f frumoase de la braila, si am fost cu ceva ani in urma cand era mai degradat!
After read a couple of the blogposts on your blog today and I really like your style of blogging I tag it to my bookmark site list and will be checking back soon Pls check out my internet site too and let me know your opinion