Satele romanesti dobrogene mi-au lasat un gust de praf si o senzatie de deznadeste umana, cu copii desculti, crescuti de cine apuca, cu oameni care privesc in gol prin aburi de alcool ieftin intr-o pasivitate fatalista in fata saraciei care i-a lovit ca un blestem. Satele romanesti din Dobrogea arata ca niste animale bolnave care asteapta sa moara. La acelasi drum nationala, sub semnul aceluiasi “blestem”, satele lipovenesti sfideaza saracia cu case albe, prospat varuite, cu tocaria vopsita intr-un albastru de la care nu-ti poti lua ochii si cu flori la strada.
Atmosfera satelor lipovenesti te izbeste prin ordine si curatenie. Pana la urma nu este mare lucru. E ceva firesc; dar cand ochiul nostru s-a obisnuit cu garduri cu scanduri lipsa si curti decorate cu compozitii de cauciucuri sparte, frigidere dezafectate, si canapele cu arcurile sarite, aparitia curtilor ingrijite, cu rufe puse la uscat si lemne atent stivuite, te trezeste ca dintr-un somn greu si depresiv.
De cum am intrat in Jurilovca ne-a inviorat infuzia de culoare. Cat strabati satul dintr-un capat in altul, drumul este strajuit de flori nepretentioase, marunte, delicate, ordonate si frumos ingrijite. Uite, domne, cat de adevarata este vorba asta ca omul sfinteste locul, ne-am spus. Si am continuat sa o tot spunem in cele cateva zile petrecute acolo, pe masura ce am inceput sa cunoastem oameni din Jurilovca si sa ni se deschida porti spre curti lipovenesti in care se vede mana omului care se trezeste devreme dimineata… Jurilovca a fost cu adevarat o surpriza. Aflat in buza apei, punctul de plecare catre Gura Portiteti, ne asteptam sa fie un sat confiscat de dezvoltatorii imobiliari, sufocat de pensiuni cu balcoane cu bare de inox si pontoane cu barci de viteza. Nu e deloc asa. Jurilovca s-a dovedit a fi un sat cinstit, traditional lipovenesc, cu genul ala de comunitate care isi vede de treaba cand trec turistii pe langa ea.
Pe Catalin l-am cunoscut la cherhana. Ne plimbam printre ambarcatiunile ridicate pe picioroange care asteptau sa fie vopsite sau sudate pe ici pe colo pe unde le crapasera incheieturile si adulmecam mirosul de smoala cu care se ungeau barcile de lemn pescaresti. In micul port era activitate, iar atmosfera avea ceva grozav, de loc incremenit in vremuri in care inginerii purtau basca si halate albastre, in care se fuma la strung si ziua de munca se termina lejer la ora patru. A fost sau nu a fost revolutie la Jurilovca? Pai a fost, ca de-atunci nu a mai dragat nimeni canalul, asa ca nu mai pot naviga decat micile barci pescaresti. Si a fost, pentru ca braconajul si concesionarile abuzive de dupa au facut ca numarul pescarilor din Jurilovca sa se injumatateasca. In rest, pe fundal se auzea un post de radio cu muzica romaneasca care isi pierdea din cand in cand frecventa, iar pe fetele oamenilor care munceau la ateliere se citea relaxarea de-acum douazeci de ani; cumva ca nu au nimic de castigat, dar nici de pierdut.
Catalin Balaban a fost intrarea noastra in comunitatea de pescari lipoveni, votul nostru de incredere ca suntem oameni in regula si nu am venit cu ganduri ascunse. Catalin este seful uneia dintre asociatiile de pescari din Jurilovca si am fost indreptati catre el ca spre autoritatea careia trebuia sa-i cerem voie sa facem poze. Ne-am dus cu inima stransa. In 90 % dintre scenarii urma sa fim somati sa parasim proprietate privata. A fost exact opusul. Nu numai ca am primit acordul sa facem ce vrem, dar a luat-o ca pe-o provocare personala sa ne deschida usa spre o frantura de viata cotidiana lipoveneasac cat mai autentica.
Asa se face ca a doua zi la sase dimineata eram in barca lui Victor si inaintam tacuti pe lacul Razem ca printr-un fototapet cu siluete de pescari ascunsi in stuf si cu un cer care se crapa in rozuri atat de intense cum numai photoshopul credeam ca poate face. Despre pescarul Victor o sa va povestesc mai multe in postul urmator, dedicat exclusiv pescarilor de la lacul Razem. De-atunci mi-a ramas, insa, in minte imaginea asta: zeci de pescarsi tipand si invartindu-se isteric in jurul barcii noastre in vreme ce Victor se opintea si tragea din apa plasele de sarma in care erau prinsi pestii. Pe cei morti, Victor ii despindea de-acolo si ii arunca la pescarusi: “Astea sunt gainile mele. Le hranesc in fiecare dimineata”, spunea el razand.
Pe la ora 12:00 eram la mal cu senzatia ca pamantul ne pluteste sub picioare si cu o plasa in mana pe care nu a fost chip sa o refuzam. In plasa aveam asa: un salau, un crap, un somn, un chefal, o stiuca si o platica. Nici nu ne-am dezmeticit bine ca ne-a luat in primire Catalin care ne-a zis atat: “Acum o sa mancati o ciorba adevarata de peste.” Si asa a fost. O ciorba delicioasa pregatita de Hari si de sotia lui intr-o dupa-amiaza calda de toamna sub bolta lor de vita de vie. Dupa ce a curatat pestii cu o perie care a chelit pestii de solzi in cateva minute, Hari ne-a spus asa: “Secretul este sa pui apa cat sa acopere pestele. Nu mai mult. Ascultati-ma pe mine. Ciorba de peste este unul dintre putinele lucruri care conteaza cu adevarat in viata. Pe mine ceaunul m-a adus acasa.”
Si asta pentru ca in ultimii zece ani, dezamagit de ce se intampla in tara, umilit de ce a insemnat pentru el concesionarea apelor, scarbit de braconajul tolerat si de lipsa de perspectiva, Hari si-a gasit rostul mai mult in strainatate. In special in constructii, dar nu a refuzat niciun alt fel de munca. Asa a ajuns, desi viata lui este pescuitul, sa care roca vulcanica in Tenerife, sau sa faca munca de zilier in Italia. A strans din dinti, s-a obisnuit cu munca grea si cu singuratate, cu dorul de casa si de familie, dar un singur lucru nu a reusit sa invinga. Pofta de ciorba de peste de-acasa. Asa ca, atunci cand nu a mai putut rabda, a lasat totul si s-a intors.
“Satele romanesti dobrogene mi-au lasat un gust de praf si o senzatie de deznadeste umana, cu copii desculti, crescuti de cine apuca, cu oameni care privesc in gol prin aburi de alcool ieftin intr-o pasivitate fatalista in fata saraciei care i-a lovit ca un blestem. Satele romanesti din Dobrogea arata ca niste animale bolnave care asteapta sa moara.”
Ce frumos este sa generalizezi pentru obtinerea unui efect de contrast cu subiectul prezentat. Ca un copil crescut la tara in judetul Tulcea imi permit sa te contrazic, satul romanesc acolo nu e nici mai frumos nici mai curat decat alte sate romanesti din sudul tarii. Faptul ca se construieste cu chirpici (un material de constructii eco la mare moda in ziua de astazi) sau se fac gardurile din sist verde nu inseamna neaparat inapoiere. Iar in ceea ce priveste Jurilovca, sunt greu de gasit, chiar si in Dobrogea, drumuri mai proaste decat acolo.
daca e asa cum spuneti – iata un indemn spre normalitate, spre viata simpla si curata, placuta lui Dumnezeu.
La Jurilovca ,mi-au placut foarte mult oamenii,calzi,primitori,comunicativi.Am rude din partea sotului si ma duc cu placere.Am vazut si eu gropile din asfalt,dar curtile sunt o mandrete.Cu timpul am inceput sa apreciez bucatele lor[eu nu mancam peste].Gatesc grozav!
Mama mea este din Jurilovca, iar eu, desi nascut la Tulcea, imi petreceam vacantele acolo, chiar si in vremea studentiei mele. Este adevarat ca drumurile nu sunt grozave, ma doare ca str. Dumbravei, strada pe care se afla casa bunicilor, nu este nici acum asfaltata. Dar, dincolo de aceste aspecte, autorul a surprins foarte bine farmecul locului…
Imi amintesc cum plecam cu tatal meu in zori de zi la pescuit la undita pe canalele de acolo. O perioada foarte frumoasa din viata mea pe care nu stiu ce o poate egala in viitor.
Am avut nefericita idee de a citi acest ghiveci ce se vrea jurnalistic si dupa primul aliniat am abandonat. Copiii desculti, crescuti de cine apuca nu sunt in Dobrogea. Nu,nu! Ma tem ca pe drumul spre Jurilovca, dupa ce ti-ai pudrat nasul cu praf complet nedobrogean, ai inceput sa visezi toti copiii care s-ar fi putut dezvolta daca nu le-ai fi oprit tu, stimata jurnalista, evolutia fireasca din pantecele tau, sentimentul de autovinovatie fiind deseori prezent (asa spun studiile) la persoanele dependente de substante halucinogene. Cat despre oamenii care privesc in gol,iar nu ai dreptate : oamenii se uitau la tine, iar tu ai aerul unui abur de alcool. Ieftin. Dovada ca ai fost cumparata cu doar : un crap, o platica, o stiuca, un chefal si un somn.
@Hollander: doamna miki_m de la DNA, va plictisiti in timpul serviciului? nu va raspunde nimeni la rubrica matrimoniale? sau intra in fisa de post, de cand ati fost retrogradata, sa scanati ziaristii si sa postati aberatii la comentarii? nu mai abuzati reteaua, ca e platita din bani publici
Nu vad ce-i rau in a vedea copii desculti si saracie?! Mai bine saracie decat prostie. Florile salbatice sunt mai urate decat cele importate? Cele mai frumoase fete vin din Moldova cu mamaliga pe dinti si balegarul sub unghii, iar apoi ne mandrim cu ele. Oare noi cei “civilizati” din oras traim in fericire? Cred , sincer, ca erai baut cand ai scris.
I do not even know how I ended up here, but I believed this publish was great. I don’t know who you are but surely you are going to a well-known blogger if you aren’t already fantastic writer.