Din toata aceasta calatorie, pe care oficial o incheiem aici, pentru mine marea surpriza a fost Dobrogea. Dar o Dobroge laturalnica pe care o ocolesc azi chiar si variantele rutelor ocolitoare recomandate de politia rutiera in plin sezon estival. Ceea ce parea o gluma in anii ’90, cand primul val serios de emigranti isi lua zborul strigand in urma „ultimul stinge lumina!”, astazi este o realitate. Ultimul a stins deja lumina. Romania, in zona asta, arata ca o tara parasita, vandalizata si lasata in intuneric.

De la Isaccea ma urmareste dezamagirea de pe fata lui Petrut cand a vazut portul. Se aprinsese cum te aprind amintirile din copilarie si te trezesti ca vorbesti exaltat si cu detalii despre intamplari atat de vechi ca nici tie nu-ti vine sa crezi ca ti le amintesti. Ei bine, tot drumul Petrut mi-a povestit despre o saptamana petrecuta cu unchiul lui pe o draga in port la Isaccea. Unchiul, inginer naval, avusese ceva treaba pe-acolo si-l luase cu el. Se pare ca la vremea aceea Isaccea era un important nod comercial care aduna mastodonti de fier plutitori pe Dunare si marinari afumati prin carciumile portului. Nu stiu cat sunt imagini supradimensionate vazute prin ochi de copil, dar stiu sigur ca, pe vremuri, erau curse de pasageri regulate intre Tulcea si Isaccea si la fel de sigur stiu ca astazi, in port la Isaccea, nu mai este nimic. Stiti ce inseamna nimic? Nimic. Este atat de pustiu si o liniste atat de apasatoare ca-ti vine sa nu fi fost niciodata acolo.

Tot de la Isaccea mi-a ramas in minte un pescar de ocazie care arunca undita intr-o balta murdara, ingalata de ierburi si stufaris din care scotea la fiecare minut cate un pestisor firav si scofalcit ca un cartof degerat. Omu’ arunca cu voie buna si povestea sec, fara amareala, ci pur si simplu ca asa stau lucrurile, ca in ochiul asta de balta in care arunca, pe vremuri trageau vapoare. Dar cine sa mai dragheze aici… Vis-a-vis de noi se profila pe cer fosta fabrica de tutun, arsa de incendii, cu ferestre oarbe ca o cartita, ceva cladiri administrative parasite, niste cai liberi si cativa copii care se jucau printre gunoaie. Cica au fost pe rand aici hotel, discoteca, magazin. Dar au dat toate faliment. Inainte de ’89 aici era activitate serioasa, se prelucrau culturi intregi de tutun, se facea agricultura, era portul… Dupa Revolutie a stat timpul in loc. Si, ca un blestem, nicio afacere n-a mai prins viata. Si, intr-un final au plecat toti.

La Macin am privit muta muntii aia care pareau din cu totul alt film decat Romania. Masivi ca niste cocoase de animale preistorice, cu stanci violete din cauza apusului de soare si cu Dunarea Veche care le taie fata. Acolo am gasit niste locuri fabuloase, cu paduri mustacioase ca-n povesti, cu copaci care purtau urmele inundatiilor din vara, care aratau exact ca urmele costumelor de baie lasate pe pielea arsa de soare si cu niste locuri de pescuit senzationale, unde Petrut a prins un somn tanar cu buze groase si i-a dat drumul. Si, ca sa aveti o imagine completa, la Macin am dormit la singurul hotel din oras si, de altfel din zona, cu 150 de lei camera!!!! O camera ca de tabara, cu trei paturi si geamuri meschine; camera pe care am obtinut-o cu greu, dupa ce omul de la restaurantul comunal de jos, care se ocupa si de hotel, s-a dat greu abordabil. A trebui sa atarnam vreo ora pe-acolo pana s-a hotarat sa ne dea camera. Cica era rezervata. Sanchi!

La Braila a fost SF. Era deja intuneric cand am ajuns si ne plimbam bezmetici prin centrul Brailei, intrebandu-ne unde este centrul. Cautam un hotel, dar totul parea ca se intampla in alta parte; pe pietonala era pustiu si totul inchis. Am dat de un hotel destul de fancy, cu fatada interbelica frumos renovata, iar receptionerul s-a comportat ca si cum i-am fi cerut sa ne vanda droguri, nu sa ne dea o camera. Complice si evaziv. Ne-a facut semn discret sa asteptam, a vorbit la telefon, a zis ca ne duce el undeva, l-am rugat sa ne dea indicatiile ca ne descurcam, s-a impotmolit in cuvinte, apoi a mormait dubios ca mai bine ne duce el; se uita in jur sa nu-l auda cineva, a mai dat cateva telefoane… Noi ne-am retras discret in timp ce vorbea la telefon, apoi am cotit pe stradute intunecoase in pas alert, sperand din tot sufletul ca nu ne-a luat urma…

Era amuzant, dar in acelasi timp era ceva sordid si suspect in atmosfera aia din Braila care te facea sa razi cu jumatate de gura. Nu prea stiam incotro sa ne indreptam, asa ca ne-am bucurat cand am vazut o masina de politie stationata. Ne-am dus la sigur si i-am intrebat unde gasim un hotel. Ne-au dat indicatii ranjind… politicos. Stradutele pe care ne-au indreptata erau intunecate si pline de caini. Noroc ca hotelul era aproape. Desi cu nume pompos, „Paris”, hotelul avea o intrare destul de obscura. Dar inauntru era cald si bine asa ca am intrebat la receptie cat costa o camera, iar raspunsul a venit sub forma de intrebare: „Toata noaptea?”…

In Galati singura afacere care pare sa fie infloritoare este service-ul de hemoroizi si fisuri anale. Bannerele cu oferte speciale la aceste servicii rasar si in cele mai neasteptate colturi ale Galatiului. In rest, te urmareste atmosfera apasatoare de combinat siderurgic. Aici am avut ocazia de-a locui o noapte in Muzeul involuntar al Partidului. Mai precis Hotelul Partidului – „Faleza”. Desi declarat complet renovat, hotelul partidului continua sa-si duca existenta intr-o bucla a timpului. Se pot face lectii de istorie recenta in incinta hotelului: mobilier incremenit Epoca de Aur, scrumiere metalice cu picior, cameriste in uniforme sovietice care o freaca pe holuri la cafea, o receptionera delicioasa care face gaura in scaun de mai bine de 30 de ani, cred, si care ne-a dat camera ca pe-o favoare ceruta de un coleg de partid. In plus, cu greu am reusit sa smulgem de la ea informatii despre internet in incinta hotelului, dar si cand le-am avut… Cica daca nu merge wireless-ul in camera sa iesim pe balcon, sa-l captam si sa-l bagam inauntru. „Daca nu merge nici asa, nu stiu ce sa va zic” ne-a zis.

Pe vremuri era asa: nu se crapa inca de ziua cand lotcile alunecau tacute pe canal, in formatii de cate opt, prinse intre ele cu parame si trase de o ambarcatiune cu panze. Se auzeau numai tipetele ascutite ale pasarilor si fosnetul regulat al apei. Poate din cand in cand cascatul vreunui pescar. Glumele si tachinarile incepeau abia dupa rasaritul soarelui. Si sa te tii atunci. Ca ataman (conducatorul acestui grup ordonat, dar pestrit, de pescari), nu e usor sa te impui si sa tii piept ironiilor lipovenesti care pisca pe limba. Mai ales ca nu e misiune usoara sa alegi tu locul unde se vor arunca navoadele…

Asa era pe vremuri, acum o suta de ani. In comunitatile de pescari lipoveni din Jurilovca si Sarichioi asa este si astazi. Cu o singura mica diferenta. Ambarcatiunea cu panza care trage convoiul de opt barci are astazi motor. In rest, in timp ce pescuitul industrial european are la bord aparate sofisticate cu multe beculete si echipamente cu comanda electronica, pe lacul Razim, in octombrie, se pleaca la pescuitul la navoade ca intr-un spectacol demonstrativ de la un muzeu al satului. Pescarii lipoveni refuza cu dispret barcile din fibra de sticla si orice a adus modernizarea in ale pescuitului. Ei continua sa inece cariile care isi fac rost prin lemnul uneltelor lor vechi de pescuit scufundandu-le zile intregi in apa lacului si continua sa-si inadeasca navoadele dupa cum au invatat de la parinti.

De pe mal, lacul Razim arata ca o mare, iar cand bate vantul se ridica valuri uriase. Sezonul de pescuit la navoade a inceput anul acesta cu vreme buna. La sase dimineata nu se auzea decat scartaitul de guma al celor 16 perechi de cizme pescaresti care urcau in barci. Doua ore a durat drumul pana la locul unde s-a aruncat primul navod. Pescuitul la navod are o coregrafie fascinanta: cele opt barci se asaza in cerc, iar pescarii infig prajinile pe fundul malos al lacului, care rareori depaseste o adancime de doi metri. Odata barcile stabilizate astfel, se arunca navoadele care formeaza pe sub apa un cerc care incepe sa se stranga in jurul propriului centru. Aruncatul navoadelor si strangerea lui dureaza cel putin doua ore. La sfarsit poti sa nu ai nimic. Sau poti sa scoti tone de peste. Unii dintre pescari zic ca e noroc, altii ca e stiinta. Oricum ar fi, inseamna ca si norocul si stiinta la o adica te pot ocoli. Sau te ating doar putin, asa cat sa te oftici, doar cu cateva sute de kilograme de platica, caras, rosioara… cum a fost in prima zi de pescuit la navod din acest nou sezon.

Inainte, cand era peste in balta, pescuitul dura si cateva zile, iar pescarii dormeau si mancau pe apa. Tot in barca se facea si ciorba de peste. Hari, prietenul nostru lipovean, ne-a facut ciorba exact pe un astfel de dispozitiv: un cilindru metalic cu fundul inchis in care se face focul si pe care se asaza ceaunul. Hari nu a mai facut demult ciorba in barca pentru ca demult nu mai e atata peste cat sa stea cu zilele pe balta.

“S-au pus pe noi. Dupa ce ca nu mai e peste s-au pus cu taxele pe noi. Vor sa ne extermine. O sa plece toti pescarii din Jurilovca. Nu mai ramane nimeni pe balta; doar braconierii.” Prima data cand Hari a plecat sa munceasca in strainatate a fost cand balta din spatele casei lui a fost concesionata. Pur si simplu intr-o zi n-a mai avut voie sa coboare la ea: balta pe care a copilarit, pe care iarna a patinat si a dat la copca, balta din care a mancat toata viata, balta care a facut parte dintotdeauna din gradina lui… Pur si simplu intr-o zi intre el si balta s-a ridicat un gard. “Nici macar sa ma plimb pe-acolo nu ma lasa. Auzi, cica trebuie sa platesc…” Acum mai bine de zece ani, Hari si-a luat lumea in cap si a plecat in Italia. Apoi s-a intors si a plecat din nou in Tenerife. De zece ani nu-si gaseste linistea. Si nici nu are unde sa si-o caute.

Prin fata ochilor i se perinda piata de peste din Milano, cu pestii aia asezati piramidal ca intr-o poza din National Geographic pe care el ii verifica discret la branhii… “Vedeam cu cumpara oamenii si mi-era mila de ei. Oamenii astia or fi mancat vreodata in viata lor peste proaspat? Muream de pofta dupa o ciorba de peste. Dar nu din mortaciuni.”

Si apoi i se perinda prin fata ochilor apele si stancile din Tenerife, cu masini de lux si oameni cu ochelari de soare ca intr-un film cu mafioti, cu un patron putred de bogat care si-a sapat ostentativ o carciuma in stanca, o viata atat de luxoasa ca intr-adevar, de-aici de la el din curtea de la Jurilovca, unde nici macar apa nu e trasa, pare o gluma. Asa ca Hari rade si ne aduce doua pieter negre vulcanice. Ni le arata, le miroase, isi freaca degetele de ele si zice “Tone din piatra din asta am carat eu in Tenerife…”

Si mai e pescarul Victor cu pescarusii, “gainile” lui pe care le hraneste dimineata, care a fost de acord sa ne ia cu el cand isi verifica talianele. Curgeau apele pe el in vreme ce se lupta cu ghionderele (niste pari nodurosi care ies ca niste tarusi deasupa apei, cu care se fixeaza plasele de sarma in care se prind pestii), barca se apleca in toate partile in vreme ce Victor se opintea sa scoata talienele si ne spunea razand: “pentru mine asta e vacanta. E cea mai usoara munca si cea mai frumoasa viata. Ce poti sa-ti doresti mai mult decat sa iesi dimineata pe lac, in aer curat, cu pescarusi in jurul tau… Asta nu e munca; e vacanta.” Si ce vrea sa spuna Victor e ca, ce face aici e nimica toata fata de ce face in Irlanda pe pescadoarele oceanice unde munceste cu carca si ridica zilnic tone de greutati, unde frigul si umezeala ii intra in oase, dureros ca o gheara ascutita, timp de 12 ore pe zi. “Pai cine sa faca munca aia? Numai noi si asiaticii ne bagam. Irlandezii stau sus la cabine. Dar nu ma plang. E munca grea, dar se plateste.” Din munca de pescar pe Razim demult nu si-ar mai fi putut intretine familia.

Si, in plus, pe langa ca nu mai e peste in balta,  autoritatile par ca isi bat joc de ultimii pescari ramasi la Jurilovca. Victor ne zice razand ca, conform ultimelor regelementari, el ar trebui sa mearga la pescuit cu doua barci. Una pentru peste si una cu contabilitatea. Toata hartogaraia pe care trebuie sa o aiba la el in caz ca vine un control, si vine, ii ocupa o barca zice el in gluma; dar gluma cu jumatate de gura pentru ca nu intelege nimic din schimbarile care se petrec de la o zi la alta; nu intelege nimic din faptul ca una e sa fii persoana fizica si alta e sa fii persoana fizica autorizata… Adica nu e tot el? Desi s-a straduit sa fie corect, desi a dus tot timpul ce i s-a cerut, desi a platit toate impozitele, totul pluteste intr-o incertitudine si la gandul ca vine un control tot i se strange inima ca poate ii lipseste vreo hartie…

Autorizatia de pescuit, taxa de Delta, impozit la stat, pe care il platesti indiferent daca prinzi peste sau nu, taxe la primarie, taxa pe barca, taxa pe scule, crotalii, adica niste pestisori de plastic, cu serie, care se pun pe sculele autorizate, taxa de navigare, taxa de intrare in Delta, taxa de ecologie si alte taxe si impozite; toate le-a platit si in vreme ce insira cu necaz, se opreste si isi ciuleste urechile: „Ii auziti?” Duce mana streasina la ochi si scruteaza lacul apoi scuipa in apa cu ciuda. „Ii vedeti pe aia cu barca cu motor?

Aia sunt braconieri. Pun la filament. Ii vad in fiecare zi. Pe aia de ce nu sare controlul. Pai sa nu-ti iei lumea-n cap?” Chiar. Sa nu ti-o iei?

Satele romanesti dobrogene mi-au lasat un gust de praf si o senzatie de deznadeste umana, cu copii desculti, crescuti de cine apuca, cu oameni care privesc in gol prin aburi de alcool ieftin intr-o pasivitate fatalista in fata saraciei care i-a lovit ca un blestem. Satele romanesti din Dobrogea arata ca niste animale bolnave care asteapta sa moara. La acelasi drum nationala, sub semnul aceluiasi “blestem”, satele lipovenesti sfideaza saracia cu case albe, prospat varuite, cu tocaria vopsita intr-un albastru de la care nu-ti poti lua ochii si cu flori la strada.

Atmosfera satelor lipovenesti te izbeste prin ordine si curatenie. Pana la urma nu este mare lucru. E ceva firesc; dar cand ochiul nostru s-a obisnuit cu garduri cu scanduri lipsa si curti decorate cu compozitii de cauciucuri sparte, frigidere dezafectate, si canapele cu arcurile sarite, aparitia curtilor ingrijite, cu rufe puse la uscat si lemne atent stivuite, te trezeste ca dintr-un somn greu si depresiv.

De cum am intrat in Jurilovca ne-a inviorat infuzia de culoare. Cat strabati satul dintr-un capat in altul, drumul este strajuit de flori nepretentioase, marunte, delicate, ordonate si frumos ingrijite. Uite, domne, cat de adevarata este vorba asta ca omul sfinteste locul, ne-am spus. Si am continuat sa o tot spunem in cele cateva zile petrecute acolo, pe masura ce am inceput sa cunoastem oameni din Jurilovca si sa ni se deschida porti spre curti lipovenesti in care se vede mana omului care se trezeste devreme dimineata… Jurilovca a fost cu adevarat o surpriza. Aflat in buza apei, punctul de plecare catre Gura Portiteti, ne asteptam sa fie un sat confiscat de dezvoltatorii imobiliari, sufocat de pensiuni cu balcoane cu bare de inox si pontoane cu barci de viteza. Nu e deloc asa. Jurilovca s-a dovedit a fi un sat cinstit, traditional lipovenesc, cu genul ala de comunitate care isi vede de treaba cand trec turistii pe langa ea.

Pe Catalin l-am cunoscut la cherhana. Ne plimbam printre ambarcatiunile ridicate pe picioroange care asteptau sa fie vopsite sau sudate pe ici pe colo pe unde le crapasera incheieturile si adulmecam mirosul de smoala cu care se ungeau barcile de lemn pescaresti. In micul port era activitate, iar atmosfera avea ceva grozav, de loc incremenit in vremuri in care inginerii purtau basca si halate albastre, in care se fuma la strung si ziua de munca se termina lejer la ora patru. A fost sau nu a fost revolutie la Jurilovca? Pai a fost, ca de-atunci nu a mai dragat nimeni canalul, asa ca nu mai pot naviga decat micile barci pescaresti. Si a fost, pentru ca braconajul si concesionarile abuzive de dupa au facut ca numarul pescarilor din Jurilovca sa se injumatateasca. In rest, pe fundal se auzea un post de radio cu muzica romaneasca care isi pierdea din cand in cand frecventa, iar pe fetele oamenilor care munceau la ateliere se citea relaxarea de-acum douazeci de ani; cumva ca nu au nimic de castigat, dar nici de pierdut.

Catalin Balaban a fost intrarea noastra in comunitatea de pescari lipoveni, votul nostru de incredere ca suntem oameni in regula si nu am venit cu ganduri ascunse. Catalin este seful uneia dintre asociatiile de pescari din Jurilovca si am fost indreptati catre el ca spre autoritatea careia trebuia sa-i cerem voie sa facem poze. Ne-am dus cu inima stransa. In 90 % dintre scenarii urma sa fim somati sa parasim proprietate privata. A fost exact opusul. Nu numai ca am primit acordul sa facem ce vrem, dar a luat-o ca pe-o provocare personala sa ne deschida usa spre o frantura de viata cotidiana lipoveneasac cat mai autentica.

Asa se face ca a doua zi la sase dimineata eram in barca lui Victor si inaintam tacuti pe lacul Razem ca printr-un fototapet cu siluete de pescari ascunsi in stuf si cu un cer care se crapa in rozuri atat de intense cum numai photoshopul credeam ca poate face. Despre pescarul Victor o sa va povestesc mai multe in postul urmator, dedicat exclusiv pescarilor de la lacul Razem. De-atunci mi-a ramas, insa, in minte imaginea asta: zeci de pescarsi tipand si invartindu-se isteric in jurul barcii noastre in vreme ce Victor se opintea si tragea din apa plasele de sarma in care erau prinsi pestii. Pe cei morti, Victor ii despindea de-acolo si ii arunca la pescarusi: “Astea sunt gainile mele. Le hranesc in fiecare dimineata”, spunea el razand.

Pe la ora 12:00 eram la mal cu senzatia ca pamantul ne pluteste sub picioare si cu o plasa in mana pe care nu a fost chip sa o refuzam. In plasa aveam asa: un salau, un crap, un somn, un chefal, o stiuca si o platica. Nici nu ne-am dezmeticit bine ca ne-a luat in primire Catalin care ne-a zis atat: “Acum o sa mancati o ciorba adevarata de peste.” Si asa a fost. O ciorba delicioasa pregatita de Hari si de sotia lui intr-o dupa-amiaza calda de toamna sub bolta lor de vita de vie. Dupa ce a curatat pestii cu o perie care a chelit pestii de solzi in cateva minute, Hari ne-a spus asa: “Secretul este sa pui apa cat sa acopere pestele. Nu mai mult. Ascultati-ma pe mine. Ciorba de peste este unul dintre putinele lucruri care conteaza cu adevarat in viata. Pe mine ceaunul m-a adus acasa.”

Si asta pentru ca in ultimii zece ani, dezamagit de ce se intampla in tara, umilit de ce a insemnat pentru el concesionarea apelor, scarbit de braconajul tolerat si de lipsa de perspectiva, Hari si-a gasit rostul mai mult in strainatate. In special in constructii, dar nu a refuzat niciun alt fel de munca. Asa a ajuns, desi viata lui este pescuitul, sa care roca vulcanica in Tenerife, sau sa faca munca de zilier in Italia. A strans din dinti, s-a obisnuit cu munca grea si cu singuratate, cu dorul de casa si de familie, dar un singur lucru nu a reusit sa invinga. Pofta de ciorba de peste de-acasa. Asa ca, atunci cand nu a mai putut rabda, a lasat totul si s-a intors.

In ciuda faptului ca e rupta-n cur, Dobrogea mi se pare cel mai demn colt de Romanie. Saraca, aspra, retrasa, cu riduri adanci in pamant de la seceta, de o salbaticie tulburator de frumoasa, in care convietuiesc fara prejudecati si fara conflicte fazani, iepuri de camp, romani, bulgari, arici, lipoveni, italieni, greci, caprioare, haholi, mistreti, machidoni, turci, tatari… Dobrogea este ca un malaxor interetnic cu o forta coplesitoare de toleranta.

Numele satelor din Dobrogea sunt exotice si insiruite suna ca o poezie cu rima alba intr-o limba necunoscuta: Turcoaia, Peceneaga, Hamcearca, Cogealac, Cerna, Atmagea, Ciucurova…

La Ceamurlia sunt machidoni. In satul Greci sunt italieni, in Izvoarele greci, in Slava Cercheza sunt lipoveni si in satul Cerchez numai cerchezi nu sunt, pentru ca acestia nu mai sunt pe teritoriul Dobrogei de la inceputul secolului XX, la Babadag sunt tatari, la Medgidia turci, bulgari sunt peste tot, dar au fost mult mai multi inainte de schimbul de populatie din 1940… si, de fapt, cu cat incerc sa fac o ordine printre oamenii pe care i-am intalnit in Dobrogea, cu atat mi se pare ca ii nedreptatesc mai mult. Dobrogea i-a amestecat atat de mult, incat nu poti pune degetul pe niciun sat care sa fi izolat o unica comunitate etnica.

Machidonii au oi si case de piatra si unii dintre ei neveste tinere date pe intelegeri intre parinti dupa obiceiul vechi. Tatarii au venit in hoarde, dar au ramas mult mai putini. Au construit geamii cu varfuri ascutite si albastre si au inlocuit treptat limba lor veche cu osmana, o limba turca occidentala. S-au aliat politic si culinar cu fratii turci, din prima alianta trimitand in Parlamentul Romaniei cate un deputant, iar cu cea de-a doua contribuind fabulos la bucataria dobrogeana. Italienii din Greci s-au impus ca pietrari. Pentru diverse boli folosesc mai mereu salvia si uleiul de ricin. Preparatele din porc se pregatesc ca in regiunea italieneasca Rovigo: salam uscat si prosciutto – spata porcului uscata in pod, dupa o tehnica speciala. Cu grecii din Izvoarele, singura comunitate compacta rurala de greci din Romania, e alta poveste. Cica pe la 1828 se intorceau acasa refugiatii de la Salonic care ajunsesera in Basarabia in urma razboiului ruso-turc din 1820-1821, si au facut aici in Dobrogea un popas sa-si traga sufletul. Intre timp, in tabara s-a nascut un copil; si cum traditia spune ca 40 de zile sa nu paraseasca locul nici lauza nici copilul, au ramas aici temporar pana au ramas de tot, dupa ce au vazut ca merge bine comertul cu lemne din care se faceau barci la Tulcea.

Dobrogea are ceva rascolitor de istorii vechi carora nu li s-a pus inca punct. Ma urmareste povestea Maiei. Aromanca. S-a nascut la Balcic si l-a parasit cand avea 17 ani. Ordinul de evacuare i-a luat ca o viitura. Au incarcat totul in carute – perne, vase, animale, dulapuri, batrani, copii – si, peste noapte, s-au asezat in convoi si au plecat spre Romania. Operatiunea s-a facut pripit si a dat erori de logistica. Rutele convoaielor s-au intersectat. „Vargarii” (bulgarii, adica) si aromanii s-au privit in ochi cu neputinta cand au trecut unii pe langa altii. De la schimbul de populatie romano-bulgar au trecut 70 de ani.

Astazi, Dobrogea este de la un capat la altul un urias paradox: are o istorie bogata si e saraca lipita pamantului, are cea mai mare densitate de comunitati etnice, dar este aproape depopulata cu sate intregi parasite si lasate la voia plantelor cataratoare, are cei mai vechi munti din Europa si cele mai noi surse de energie; cat vezi cu ochii cocoasele muntilor Dobrogei, maruntiti si cu aspect de animale preistorice, sunt dominate de paduri de eoliene ca intr-un film din viitor; Dobrogea are poate cea mai valoroasa fauna si flora din Romania si totusi nu este calcata de picior de turist; in vreme ce paletele eolienelor invart afaceri de sute de mii de euro, in curtile caselor din chirpici vezi cuptoare de lut in care se coace pita, nu de dragul traiului eco, ci pentru ca multi dintre oamenii de aici nu-si permit sa-si cumpere nici macar paine.

Dobrogea are pentru mine gust de braga si miroase a placinta cu carne de oaie; are o lumina speciala si tocaria vopsita intr-un albastru incredibil de frumos, are oameni foarte misto, aia care au mai ramas, si o atmosfera pe care nu am mai intalnit-o nicaieri. Si mai are ceva; are ghinion. Sau poate o inclinatie spre depresie mostenita de la multele istorii nefericite care s-au amestecat aici. Oricum ar fi, Dobrogea de azi pare un “no man’s land” caruia n-are cine sa-i tina partea si as vrea sa-i fac cumva dreptate. Dar nu stiu cum.

Situatia era putin jenanta. Petrut in slipi albastri, cu un strat de namol negru si lucios dat stangaci si in exces, in dorinta sincera de-a se integra in grupul pestrit venit la tratament; cei doi batranei goi pusca, intr-o compozitie bizara, negri ca smoala, cu palariute albe, cracanati si citind ziarul cu mainile departate de corp… Dupa ce s-a codit putim, Petrut s-a apropiat de ei si i-a intrebat direct: „Pot sa va fac o poza?” Cei doi l-au pironit cu privirea… 1,2,3,4,5 secunde, apoi unul dintre ei a raspuns ranjind: „In situatia asta… da.”

Ce stiam despre Techirghiol din copilarie? Ca e locul unde trenul, in drum spre mare, incetineste si se apleaca periculos intr-o rana, ca poti spiona oameni goi prin gaurile gardului de beton, ca miroase ciudat, ca oamenii se dau cu namol ca smoala  si ca acolo la mal, la intrarea in lac, apa este neagra ca o gaura fara fund. Mai stiam ca face bine la reumatism, ca poti sa inoti in lacul Techirghiol, chiar daca nu sti sa inoti, si ca este un loc pentru nudisti si pentru oameni batrani. Si nu in ultimul rand, stiam ca sub nicio forma nu trebuie sa ma las convinsa sa mai merg acolo dupa una dintre cele mai ridicole si neplacute experiente din copilarie. Da, in ciuda fatului ca pare o activitate amuzanta, un copil obligat sa se manjeasca cu noroi si sa se spele intr-o apa potroaca, care ii intra in ochi, s-ar putea sa traiasca aceasta experienta ca pe ceva extrem de neplacut.

In mare parte, acestea sunt niste impresii pe care le pastrez din copilarie, fara sa mai fi revenit asupra lor in ultimii 20 de ani. Hotararea de-a include si Techighiolul in proiectul din jurul Marii Negre m-a gasit incapatanata ca un catar si ferm hotarata sa nu-mi inmoi nici macar un deget in namolul tamaduitor. Situatia s-a transat destul de repede si fara castig de cauza din partea mea. Sabotez proiectul. Nu poti sa te plimbi pur si simplu asa, cu aparatul de fotografiat, printre oameni dati cu namol ca printr-o gradina zoologica. E jignitor si… neprofesionist.

Asa ca vara asta m-am dat cu namol din cap pana in picioare in sectorul „Mama si copilul” pe plaja de la Techirghiol si mi-a placut al dracului de mult. Nu stiu de ce ii zice asa, dar „Mama si copilul” este numele de cod al sectorului de plaja cu acces mixt, unde oamenii sunt in costume de baie si vin impreuna cu gasca de prieteni sa-si repare oasele si mahmureala, unde pensionarii sunt relaxati si haiosi, unde tinerii, copiii si batranii, inmuiati in namolul negru lucios, devin ca niste piese de sah noi si se plimba inainte si-napoi pe aleea care imparte nisipul in doua, intr-o coregrafie haioasa cu palarie de paie, ochelari de soare si integrame. E evident ca multi dintre oamenii care se intalnesc aici, s-au mai vazut si in alti ani; se cunosc si asta face ca atmosfera de pe plaja de la Techirghiol sa fie una intima si relaxata.

Si mai e ceva in atmosfera de la Techirghiol care m-a convins sa ma intorc. Mai mult decat namolul untos care nu stiu daca te vindeca de ceva, dar sigur lasa in urma o piele foarte fina si mai mult decat lacul ala sarat care te face sa crezi ca esti un inotator de performanta si l-ai putea traversa dintr-o parte in alta, chiar daca in realitatea nu ai rezistenta sa traversezi nici macar un canal. E ceva legat de linistea de-acolo si de aspectul demodat si nerenovat al locului. Mie imi place tocmai ce ii este reprosat; ca, desi are un potential enorm si ar putea fi o baza de tratament foarte populara, a ramas aceeasi baza ca acum 50 de ani. Poate ca nu e nimic modern pe plaja de la Techirghiol, dar nici lasata in paragina nu mi s-a parut. E un loc demodat dar curat, ca o gospodarie saracacioasa, dar bine ingrijita.

Si nu e ca si cum nu as fi vazut aspectul vandalizat al pasajului din piatra care trece pe sub sosea si duce catre intrarea catre plaja sau dusul fara cap si dalele ciobite. Doar ca pur si simplu nu m-au deranjat. Mi s-a parut mult mai misto faptul ca, dupa aceasta experienta, nu pot sa-mi imaginez o propunere mai grozava pentru prietenii mei decat o dimineata de vara pe plaja la Techirghiol, cu ochii carpiti de somn si usor mahmuri, dati cu namol din cap pana in picioare si cu picioarele inmuiate intr-o apa atat de sarata ca-mi aminteste de bulgarele de sare pe care il folosea bunicul meu daca ii tremura mana cand se barbierea.

Pentru ca este un proiect rotund, “Around the Black Sea” se incheie de unde a inceput, adica in Romania; nu inainte de-a face un tur printr-o Dobroge sufocata de saracie, dar dominata de turbine eoliene, prin cateva sate lipovenesti cu flori la strada, o confirmare a faptului ca omul sfinteste locul si o iesire cu pescarii pe lacul Razim cu lotci pescaresti si instrumente traditionale de pescuit cioplite de mana si mancate de carii. Si pentru ca am hotarat sa pastram impresiile estivale despre litoralul romanesc pentru o serie compacta de posturi dedicate doar Romaniei, asa se face ca am ajuns sa vorbim despre plaja si soare sub auspiciile primilor fulgi de zapada. Un moment aiurea si neadecvat, exact cum este si litoralul romanesc.

“Serpi, tigri… caini boxeri fotbalisti!”, “Nu dati banii pe prostii, faceti poze la copii!”,  “Colorata maine-i gata!”, “Ia samanta de dovleac, face bine la stomac!”, “Hai la saratele, sa mearga berea cu ele!”, “Ia porumbu’ la baiatu’ – arde, frige, n-are gura sa te strige!”,  “Porumbelul cu sarica, face bine la burtica!”

Nici litoralul romanesc nu mai e ce-a fost… Nu se mai aud rime, suedezele au plecat la bulgari, pe maimute le-a eliberat Vier Pfoten, porumbul e modificat genetic, marea se taraste amenintator si in curand va inghiti Obeliscul, tiganii prajesc seminte pe Platze in Paris. Ai zice ca litoralul romanesc e pregatit sa-si dea obstescul sfarsit dupa abuzurile cocalaresti din ultimii douazeci de ani, dupa rusinea pe care a patit-o in mod constant in presa si pe toate canalele media unde se puteau face auzite vocile indignate de starea litoralului romanesc.

Ei bine, nu. Am trecut pe la el vara asta si o duce grozav. Desi, nu pot sa zic ca anii nu au lasat urme… Are un inceput sever de chelie si i-a crescut o burta cirotica, dar altfel tot cu chef de viata data la maxim prin toate difuzoarele are, iar verile si le petrece cu aceiasi chelneri nesimtiti si cu aceiasi mitocani cu petul la picior. Nu-l mai vazusem demult si sincer ma incerca cumva o nostalgie cu colac gonflabil si Radio Vacanta. Mi-a trecut instantaneu. De indata ce am pasit in Costinesti, mi s-a infipt o gheara in stomac si mi s-a asezat pe tample o menghina sinistra care a continuat sa se stranga din surub cat ne-am strecurat pe plaja printre cearsafuri ca sa faca Petrut poze.

Plaja in Costinesti are ceva dintr-o arena supraaglomerata de animale sangeroase, stimulate sonor pana la nebunie. Muzica se suprapune din toate directiile si oriunde te-ai intoarce vezi fete ranjite, aratandu-si coltii intr-un permanent rictus de fericire ca sunt la mare si se distreaza. In aer pluteste o datorie fortata de-a se distra, o cursa contracronometru: cine face mai multe glume proaste, cine rade mai strident, cine reuseste mai original si mai convingator sa le arate vecinilor de cearsaf si celor de-acasa ca au de ce sa-i invidieze pentru ca se distreaza mai bine ca ei.

Nu; nu este nimic firesc in explozia de tinerete de la Costinesti. Este mai degraba ceva obosit, murdar si ridicol ca si litoralul romanesc unde mucurile de tigara aruncate pe plaja concureaza firele de nisip, unde apa marii miroase a crema de plaja si are pe deasupa un strat cleios de ulei pentru protectie solara, unde o baie in mare arata ca o baie intr-o cada supradimensionata asezata intre blocuri in care te scalzi la ora fixa cu toti vecinii de bloc si de cartier, unde seara se lasa peste o mare de gunoaie parasite pe plaja si unde punctele medicale sunt in scadere, in vreme ce toxiinfectiile alimentare in crestere.

Uitandu-se pe marea de cearsafuri si sezlonguri fara culoare de trecere, Petrut a remarcat o chestie interesanta. Anticonsumerismul rusesc sau ucrainean e o replica usturatoare la consumerismul isteric romanesc. Nicaieri, pe nicio plaja din jurul Marii Negre nu se consuma atat de mult ca pe plajele din Romania. Plajele lor, la fel de populare si supraaglomerate, raman perfect curate la sfarsitul zilei poate si pentru ca acolo oamenii sunt mult mai cumpatati in a-si cheltui banii. Rar vezi pe cineva cu o bere in mana pe plaja sau cu o punga de alune. La noi se consuma mult, obsesiv, cu furie: seminte, bere calda, porumb fiert, animale gonflabile… si tot asa pana la sfarsitul zilei.

Menghina mi s-a ridicat de pe tample cand am ajuns in salba de statiuni cu nume sonore in sistemul nostru solar. Atmosfera era mai pajnica, cu nisip fin si plaja mai putin roasa de mare, cu cantine cinstite si preturi muncitoresti, cu miros de gogosi si chiraituri de copii. Intr-un fel, cred ca Saturn si Venus au conservat cel mai bine atmosfera vacantelor optzeciste, iar cei care cauta cu nostalgie franturi de vacante estivale romanesti cred ca acolo le vor gasi. Cu bonus, o imagine care ma urmareste din copilarie si ajunsesem sa cred ca am inventat-o: oameni mercand ca Jesus pe apa zeci de metri. Ei bine, asa arata intrarea in mare la Saturn si Venus. Zeci de metri cu apa pana la genunchiul broastei.

In concluzie, litoralul romanesc e la fel de colcaitor ca pe vremea vederilor cu”Salutari de pe litoralul insorit al Marii Negre”.Shanghai Massage Doar ca e scump. Atata de scump ca iti vine sa ii dai un cap in gura receptinerei care iti cere 200 de lei pe o camera cu igrasie si geam spre curtea interioara, unde se face aerisirea de la cantina. Dar stii ca n-are nicio vina. Nimeni nu are nicio vina. Doar tu; ca in ciuda tuturor avertizarilor i-ai mai dat o sansa litoralului romanesc.

*Acest post nu a fost sponsorizat de denigratorii politici ai Elenei Udrea, asa cum nici posturile despre Bulgaria nu au fost recompensate financiar de catre sustinatorii distinsei doamne, dar, oricare dintre acestia doresc, pot sponsoriza in continuare proiectul “Around the Black Sea”.

In primele zile in Turcia ne-a urmarit o senzatie stranie, de asteptare tensionata. Plajele erau pustii si strazile amortite, briza adia perfect si umplea cu aer sarat spatiile goale din jurul nostru. Parea ca am descoperit, printr-un miracol, ultimele locuri discrete cu iesire la mare si cu servicii complete. Cazare pe alese, mici restaurante de familie cu mancare senzationala si vedere spre mare, senzatia aia placuta ca oriunde ai intra si pe orice scaun te-ai aseza te vei simti ca la niste oameni acasa. Si toate astea numai pentru noi. Oriunde intram si pe oriunde ne plimbam eram aproape singurii turisti. Si, cu toate astea, spatiile alea goale, zecile de mese si scaune neocupate din jurul nostru, sezlongurile goale de pe plaja, toate creau o stare de tensiune ca in asteptarea hoardelor de turisti care nu apareau niciodata.

Fara sa fi planificata asta in mod special, s-a intamplat sa petrecem sejurul in Turcia in perioada Ramadanului. Si uite asa am descoperit ca asta este cea mai grozava perioada de vizitat Turcia. Luna sfanta a musulmanilor. Anul acesta Ramazanul (denumirea turceasca a sarbatorii) a coincis si cu varful sezonului turistic / 11 august – 8 septembrie. Ceea ce a facut ca statiunile de la malul Marii Negre sa se transforme in plin sezon in resorturi tacute si calme. Asta si pentru ca litoralul Marii Negre, mai salbatic si mai rural decat cel al Marii Egee sau Marmara, este ultimul pe lista preferintelor turistilor starini. Nu si al turistilor turci, care insa si-au dedicat luna Ramadanului rugaciunii, postului si reculegerii. In aceasta perioada, musulmanii nu mananca, nu beau, nu fumeaza pana la apusul soarelui. De indata ce soarele coboara linia orizontului, se aude strigarea muezinului, iar strazile se anima, miroase a “pide” fierbinte si a condimente prospete. Pentru cei care calatoresc cu nestapanita curiozitate si privesc deschis oamenii si locurile in care ajung, poate ca in perioada asta a anului au ocazia sa fie cel mai aproape de Turcia traditionala, neeclipsata de zarva sezonului estival.

In primele zile, cand inca nu asociam linistea din jurul nostru cu tacerea Ramadanului, cand inca micul sat de pescari Kiyiköy pastra misterul unui loc nou si nedescoperit pana la capat, am dat de cea de-a doua plaja a satului, in capatul opus portului, cu nisip fin, cu hidrobiciclete, cu camping pentru turisti si terasa cu fotolii moi si pufoase. Tot in partea aceasta a satului am descoperit cateva terase si restaurante cu peste proaspat si mancaruri delicioase cu vinete, iaurt gras si usturoi, cu ardei copti si dovlecei, cu carne de oaie tocata si bine fripta, cu fete prietenoase si zambitoare, dispuse oricand sa comunice cu tine chiar si in bruma de limba de circulatie internationala pe care o cunosc. Cred ca acolo a fost prima data cand am simtit asteptarea tensionata din atmosfera. Locului ii lipseau in mod evident turistii.

Acelasi lucru l-am simtit si in Igneada, o mica statiune aflata la granita cu Bulgaria, cu o plaja uriasa, cu o salba de terase goale si mici hoteluri pustii, cu discoteci reduse la tacere, cu un talcioc cu baloane colorate si haine second-hand populat numai de micii comercianti, cu un mic parc de distractii gonflabil dezumflat si zeci de mese cu narghilea din care nu are cine sa traga.

Noi am consumat Igneada ca pe un sat linistit, cu case mai instarite ca in Kiyikoy si cu o atmosfera minunata de vacanta incapatoare, cu plaja, mare si multe locuri de vizitat prin imprejurimi. Cu ocazia asta am aflat ca o statiune dezgolita de turisti nu arata nicidecum indecent, ci mai degraba ca un platou de filmarea in momentele de liniste aparenta din pauzele dintre filmari.

Am scotocit satul Kiyiköy ulita cu ulita si am privit in curtile oamenilor cum femeile desprind boabele de porumb de pe coceni, intind rufele la soare si invart oale prin bucatarie; cum copiii se joaca cu pescadoare din lemn cioplite de mana; si cum barbatii sorb ceai dupa ceai la masute joase de lemn, joaca table sau pregatesc plasele de pescuit la lumina felinarelor…

Marea scuipa valuri uriase, iar pe noi ne atragea magnetic micul port pescaresc si plaja ce se intindea in spatele lui. Si se pare ca nu numai pe noi. Drumul catre plaja trece peste un podet vechi si cam subred, calcat zilnic de turmele de capre si cirezile de vite manate sa se racoreasca la malul marii. Un singur om am intalnit pe plaja. Cu o lopata se repezea si scurma nisipul de indata ce se retrageau valurile in cautarea ramelor de mare cu care dadea la peste de pe digul portului.

***

De departe parea o baraca muncitoreasca, de aproape un mic restaurant de tabla, pescaresc, cu pamant pe jos si soba de arama in mijloc, cu musama curata pe mese, cu fotografii de familie pe pereti si poza lui Atatürk la mare cinste. Afara era o arsita prafoasa spulberata din cand in cand de rafale de vant, aici era racoare, mirosea a curatenie si a plictiseala, iar omul care tinea restaurantul se agita dintr-o parte in alta fericit ca are musterii. Dupa ce ne-a servit cu ceai si si-a mai gasit de lucru punand in ordine diferite obiecte care oricum pareau sa fie la locul lor, s-a asezat la masa de langa noi zambind si a inceput sa vorbeasca. Parea bucuros si deloc incurcat de faptul ca nu intelegem niciun cuvant.

La un moment dat s-a ridicat si i-a facut semn lui Petrut sa-l urmeze. L-a dus in bucataria din spate unde pestii erau pregatiti, curatati, taiati pe burta si asezati soldatei in asteptarea clientilor, i-a aratat ceainicul plin cu ceai fierbinte, sertarele si rafturile puse toate intr-o ordine obsesiva. I-am promis ca ne intoarcem seara sa mancam la el si ne-a multumit ducandu-si mana la inima. La plecare i-am platit ceaiul, iar el a dus banutii la frunte si i-a trantit de pamant. Asa s-a nascut singurul nostru cuvant comun: “safteaua”. Cand am plecat ne-a urmat discret si in primul loc din port unde ne-am oprit sa mai bem un ceai a aparut din senin si a platit el consumatia spunandu-le pescarilor cu mandrie ca suntem prietenii lui. De data aceasta am beneficiat de un translator, administratorul portului, singurul vorbitor de engleza din golfulet.

Seara ne-am intors, iar prietenul nostru nu era singur. La una dintre mese era o familie tanara cu un baietel de vreo cinci ani. Locul era atat de mic si peretii ne tineau atat de aproape unii de altii, incat conversatia s-a legat firesc, ca in sufrageria unui prieten comun si cosmopolit, in limba engleza. El era turc, ea bulgaroaica, iar copilul vorbea cu mama in bulgareste, iar cu tatal in turceste. Cu totii traiau acum in Bulgaria, dupa ce un timp el traise in Romania. Discutia s-a invartit in jurul Marii Negre. Pe scurt, bulgaroaica denigra litoralul bulgaresc, noi pe cel romanesc, pe cand turcu vorbea cu mandrie despre litoralul turcesc al Marii Negre, dar gasea cate ceva frumos de spus si despre cel romanesc si despre cel bulgaresc.

Dupa aceasta subtila lectie de nationalism elegant si temperat am trecut la un subiect care ne-a aprins pe toti: rucola. Cum se face ca in Turcia rucola creste cat ridichea uriasa si o gasesti in toate farfuriile, iar in Bulgaria si in Romania o cumperi la suprapret, in cantitati meschine, si numai de la anumite supermarket-uri. Problema ne-a framantat pe toti un timp fara sa gasim o explicatie, apoi ne-am sfatuit unii pe altii sa ne facem propria recolta de rucola, unii pe balcon, altii in gradina, dupa tara si posibilitati… ceea ce s-a dovedit ca facusem deja si crescuse bine mersi. La sfarsit am strans mainile intre popoare si l-am lasat pe noul nostru prieten turc sa negocieze cu vechiul nostru prieten turc nota noastra de plata. Rezultatul a fost ca nota noastra a fost simtitor mai mica decat a lor, desi consumaseram cam acelasi lucru… ceea ce a starnit o mica discutie intre cei doi turci cu ceva reprosuri legate de faptul ca turcu nu se dezminte si ca, daca poate, te trage in piept cu zambetul pe buze.

***

Din departare parea o femeie maruntica in burka mergand ca o umbra pe langa ziduri. Cand a ajuns in dreptul nostru si a vazut ca Petrut o fotografiaza si-a aranjat cocheta naframa si a zambit la poza. Nu era chiar in burka, ci cu un acoperamant negru, nu foarte strict, pe care in timpul intalnirii noastre l-a dat jos si l-a pus de cateva ori in functie de cum sufla vantul, descoperind pe dedesubt o naframa de un roz intens. Radea mult si s-a asezat cu fata spre mare scrutand zarea, aratandu-ne ceva acolo departe, si povestind lucruri pe care nu le intelegeam. Mi-a facut semn sa ma asez langa ea si a inceput sa-mi puna intrebari. Mi-am dat seama dupa tonul interogativ de la sfarsit si dupa asteptarea din ochii ei. Am inteles prin semne ca isi asteapta fiul sa se intoarca de pe mare, apoi am inteles ca de fapt fiul trebuie sa plece pe mare, dar sta in loc din cauza furtunii din larg, apoi am inteles ca de fapt asteapta sa apuna soarele, si cred ca asta a fost, pentru ca, in momentul in care s-a auzit chemarea muezinului, s-a ridicat brusc si a zis “haide”. Si acesta a fost cuvantul nostru comun: “haide”. Mi-a facut semn ca se duce sa manance prima data in ziua aia. Apusul soarelui marca sfarsitul postului din ziua respectiva.

***

Pe Rose am cunoscut-o intr-un camping traditional turcesc din Igneada, un sat-statiune de la malul Marii Negre, foarte aproape de granita cu Bulgaria. Pentru ca nu intelegeam numele ei, ne-a spus ca in turceste inseamna trandafir. Asa ca sa-i spunem Rose. Este profesoara de matematica in Istanbul si vara face cercei si bratari pe care le vinde la targ in statiune. De dormit doarme toata vara in masina si, pentru ca nu-si intinde cortul, nu plateste taxa de 3 leva pe zi. Campingurile traditionale turcesti arata ca niste tabere de refugiati fericiti. Locurile de campare sunt ingradite cu diferite semne si familii intregi isi ridica trei, patru corturi inalte, vechi, din panza militara, reconstituind o gospodarie adevarata, cu locul de spalat vase si oglinda in fata careia se barbieresc barbatii, cu sobita care functioneaza pe lemne unde isi fac ceaiul, cu  masuta si covorul unde mananca pe iarba si isi primesc in vizita vecinii, ibrice agatate in copaci si ceaune de gatit puse la uscat la soare. Rose este singura vorbitoare de engleza si ne invita sa luam loc pe covorasul unde stau turceste vreo cinci persoane de varste diferite. Aflam in scurt timp ca ea este doar in vizita aici, dar ca ceilalti fac parte din trei generatii ale aceleiasi familii si ca au venit sa-si petreaca vara la mare. Bunica isi leagana nepotul intr-un hamac improvizat, iar ceilalti isi asteapta fiii care au plecat la pescuit pe lacul din spatele taberei. Ramanem cu ei vreo ora, timp in care fac doua ture de ceai, fumeaza, si rad pe seama baietilor care probabil se vor intoarce fara peste. Printre picaturi ne mai spun despre viata lor, despre cate operatii si cati copii au, despre cum s-au cunoscut si despre cat de mult se iubesc.

Intotdeauna m-am intrebat cum arata braconierii de pe pescadoarele turcesti care afiseaza steaguri la intamplare si care sunt somati cu sute de focuri de arma de politistii romani de frontiera. Judecand dupa stirile din Romania, scenariul este intotdeauna acelasi. Braconierii turci arboreaza la misto steagul Ucrainei sau al Romaniei sperand sa treaca neobservati, politistii romani de frontiera le iau urma si ii someaza cu mitraliera pana cand se predau, dar nu inainte de-a arunca peste bord cea mai mare parte din captura. In final pleaca toti acasa, mai putin comandantii care sunt cercetati in stare de libertate.

Ei bine i-am intalnit. In micul port din Kiyiköy in care se leganau mai multe ambarcatiuni de pescuit decat toata flota romaneasca, si nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc la pescarii nostri care par desprinsi din preistorie cand se urca in barcile lor scorojite facute parca dintr-un singur trunchi. Plasele de pescuit erau frumos stivuite la soare, baracile in care se descarca pestele curatate luna, iar pescarii sorbeau ceai dupa ceai privind in zare. Pe mare era furtuna si vremea nu anunta sa se indrepte mai devreme de trei, patru zile. Veseli si dornici de conversatie si-au tras scaunele in jurul nostru si au inceput sa ne intrebe de sanatate, agatandu-se de seful lor, singurul vorbitor de limba engeza din port.

Cand am raspuns Romania, am stiut cu precizie ca se vor lumina la fata si vor da din cap incantati “Hagi, Hagi. Lucescu.”. Ei bine, nu. Cand au auzit Romania au inceput sa ranjeasca complice si sa schimbe intre ei priviri bine dispuse. Cativa s-au ridicat si si-au intins mainile in fata cu incheieturile lipite. “Mai toti de-aici au stat cel putin cateva zile in arest in Romania pentru braconaj” ne traduce seful lor, si ne spune ca si fratele lui, nu mai tarziu de primavara asta a stat putin la racoare in Romania. Niciunul nu pare sa fi trait o experienta traumatizant, ci mai degraba o gluma reusita, judecand dupa figurile lor ranjite si dupa privirile calde si ghiduse pe care ni le arunca, ca unor prieteni mai mici si mai fraieri care si-au luat-o. Si si-au luat-o, pentru ca in vreme ce vecinii lor bulgari si romani se lupta la Comisia Europeana pentru imparteala cotelor de pescuit la calcan, ei il braconeaza cu toptanul si il vand pe piata neagra din Istanbul cu 30-40 euro/kg

In linistea dimineatii s-a ridicat desupra chicotelilor un “cucuriiiiguuuu” ferm si hotarat care a starnit o explozie de veselie in randul pescarilor. Seful lor ne-a tras de maneca si ne-a invitat in biroul lui cu gresie si registre, unde un batranel innoda niste plase de peste si pe un dulap trona un cocos alb cu creasta rosie. “Ne-am luat ceas” zice, si gluma asta iar starneste pescarii la ras.

Am trecut si a doua zi pe-acolo. Cocosul nu mai era. Se parea ca fusese doar o gluma de-o zi facuta de plictiseala de pescari intr-o zi cu furtuna pe mare.